Cand eram mica imi priveam parintii cu admiratie. Imi doream sa ajung ca ei, ii vedeam frumosi si fericiti, asa cum sunt printii si printesele din basme care se casatoresc si traiesc fericiti pana la adanci batraneti cu copii lor.
Dar cu timpul am crescut, parintii au divortat si am ajuns sa ii vad asa cum sunt ei cu adevarat, si anume nu asa perfecti. Inainte cand lumea imi spunea ca am luat ce era mai frumos de la amandoi ma simteam mandra, frumoasa si ma gandeam ca intr-o zi voi ajunge chiar foarte inteligenta si apreciata, asa cum ii apreciam si eu pe ei. Acum, lumea cand imi spune ca am luat ce era mai frumos de la amandoi, intorc capul in profil si ma uit in oglinda si chiar nu vad ceea ce vad altii, lumea cand imi spune acest lucru probabil ma vad cum ma simteam eu cand eram mica, puternica si frumoasa, eu in schimb nu vad ceva stralucit, pentru ca ma gandesc si fac legatura si cu ce ar putea avea mai bun ai mei si le combin, si atunci apar eu....
Insa mai sunt momente cand ma uit in oglinda si imi place asa de mult ce vad incat nu vreau sa mai plec din fata ei. Stau si ma uit, si ma gandesc cum ar putea arata fetita sau baiatul meu....oare va avea aceaasi parere ca si mine? Aceeasi parere pe care o am si eu despre parintii mei? Cine stie... nu pot decat sa astept si voi afla...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu